Coxiella burnetii (febra Q): Anticorpi IgM si IgG (de faza I si II)

Coxiella burnetii, bacterie patogenă obligatoriu intracelulară, este agentul etiologic al febrei Q. Aceasta este o zoonoză, transmiterea făcându-se în general prin inhalarea/înghițirea unor pseudospori din laptele, urina sau fecalele unor animale domestice. Mai rar, boala poate fi  transmisă și prin înțepătura de căpușă. 

Perioada de incubație poate dura între 9 și 40 de zile, manifestările debutând cu sindrom pseudogripal: tuse uscată, febră abruptă, transpirații, frisoane, anorexie, slăbiciune generalizată, dureri articulare și musculare. Poate asocia și unele simptome digestive: greață, vărsături sau diaree. Netratată, boala evoluează spre pneumonie atipică ce poate fi cauzatoare de sindromul de detresă respiratorie la adult (SDRA). 

Mai rar, febra Q poate evolua spre cronicizare sub forma unei hepatite granulomatoase (care poate fi asimptomatică sau insoțită de semnele unei afectări hepatice nespecifice) sau sub forma unei endocardite (inflamația învelișului intern al inimii). 

Depistarea bacteriei se face cu ajutorul serologiei, prin imunofluorescență indirectă. Aceasta are la bază utilizarea în primă fază a unor antigene atașate de pereții unei plăci, pentru a lega eventualii anticorpi din proba de sânge, cu adăugarea mai apoi a unui al doilea set de anticorpi, marcați enzimatic de această dată. În prezența unui reactiv, enzima produce o reacție cu modificarea culorii soluției. Intensitatea culorii poate fi măsurată și cuantificată, cu calcularea subsecventă a concentrației de anticorpi, acestea fiind direct proporționale. 

Febra Q evoluează în 2 timpi: 

• timpul antigenic I: patogenul este mai virulent, având membrană netedă alcatuită din lipopolizaharide (înveliș caracteristic bacteriilor Gram negative);
• timpul antigenic II: bacteria este lipsita de virulență, iar membrana este rugoasă. 

Tipul de anticorpi căutat este, de asemenea, important. 

• IgM sunt anticorpi ce apar devreme în evoluția patologiei, aproximativ din a doua săptămână de la infecție și sugerează un caracter acut sau reactivat. 
• IgG apar după minimum 4 săptămâni, având un maxim în jurul săptămânii a șasea, subliniind o infecție mai veche. 

În funcție de aceste informații, se poate estima vechimea infecției: 

• în infecțiile supraacute, titrul IgM specific fazei II este crescut, apărând mai târziu și anticorpii anti-antigene specifice acestei faze. 
• în infecțiile cronice, sunt mai crescute titrurile anticorpilor îndreptați împotriva fazei I antigenice.

Teste adiționale ce pot ajuta în diagnosticul pozitiv al infecției sunt efectuarea hemogramei și a markerilor inflamatorii, testarea PCR pentru detectarea ADN-ului bacterian specific și urmărirea profilului hepatic și profilului cardiac, pentru depistarea cât mai precoce a posibilelor complicații.