Genotipare - HEPATITA C - HCV 1b, HCV 1a, HCV 2, HCV 3a, HCV 4

HEPATITA C

Hepatita C este o infecție virală a ficatului, cu transmitere parenterală, numită „non A, non B”, până în 1989, când a fost stabilit agentul cauzal.

OMS (Organizația Mondială a Sănătății) estimează că există în prezent 170 de milioane de persoane infectate cu VHC (Virus Hepatita C).

Virusul hepatic C (HCV) este un virus ARN aparținând familiei Flaviviridae. Au fost identificate 6 genotipuri virale (notate 1-6), majoritatea genotipurilor fiind divizate în subgenotipuri.

Virusul hepatic C (HCV) determină hepatita acută și boli hepatice cronice (la 80% dintre persoanele infectate), incluzând ciroza hepatică (la 10-20% dintre persoanele infectate) și hepatocarcinom (la 1-5% dintre persoanele infectate). La nivel global s-a stabilit că aproximativ 170 milioane de oameni (3% din populația globală) sunt purtatori ai HCV și 3-4 milioane de persoane sunt infectate în fiecare an.

Perioada de incubare a virusului, până la apariția simptomelor clinice, este de 15-150 de zile. În infecțiile acute, cele mai comune simptome sunt oboseala și icterul, însă aproximativ 60-70% dintre persoanele purtatoare ale HCV sunt asimptomatice. 

Surse de virus: bolnavii cu hepatită acută clinic manifestă sau subclinică și pacienții cu forme cronice. Principalele surse sunt purtatorii de VHC. Deoarece viremia este mult mai redusa decât în cazul HVB, și infectivitatea VHC este mai modestă.

• Transmiterea se poate realiza direct, prin transfuzii de sânge ale donatorilor aflați în perioada ferestrei imunologice, transplant de organe, percutant, favorizat de leziuni ale tegumentelor, mai rar prin contact interuman.
• Transmiterea pe cale sexuală este posibilă, fiind favorizată de factori asociați (infectii veneriene, co-infecția HIV, administrarea de droguri pe cale i.v., etc). Depinde mult de genotipul circulant și de durata conviețuirii în cuplu, cu o persoană infectată cronic.
• Transmiterea transplacentară, la fel de controversată ca cea sexuală depinde nu atât de genotip cât de nivelul viremiei mamei. Niveluri de 105–107 vor face posibilă transmiterea. Articolele lui Ohto sunt de referinţa în acest domeniu. Prezența virusului în lapte nu ar favoriza transmiterea prin lapte. 
• Transmiterea prin ace contaminate, pentru personalul medical este de 1.2% dar poate ajunge pâna la 10%.

Infecţia cu VHC recunoaste o raspândirea universală, cu o distribuție inegală pe glob. Prevalenţa infectiei în lume permite descrierea a trei zone de endemie: redusă (prevalenţa < 2.5%), medie (prevalenţa 2.5%- 5%) și ridicată (prevalenţa 5%- 15%).

Repartiţia genotipurilor este diferită: în Europa de Vest și SUA: 1a, 1b, 2a, 2b și 3a. În Europa de Sud și Est: 1b. Orientul Apropiat și Nordul Africii: 4a. În Romania 75% dintre tulpini sunt 1b. O persoană poate fi infectată simultan cu mai multe subtipuri și reinfecta cu un altul.

Virusul a fost până nu demult necultivabil; clonarea și secvențierea genomului au determinat descrierea a cel puțin 6 genotipuri cu peste 90 de serotipuri. Pe baza analizei filogenetice a regiunii core E1 si/sau NS5 s-au descris 11 tipuri de VHC.Se preferă clasificarea Simmons, în 6 genotipuri. 

Importanţa cunoașterii încadrării într-un genotip sau altul pentru tulpina infectantă este legată de eficiența tratamentului cu interferon (IFN):  tipurile 1a, 2, 3, si 5 răspund eficient (și persistent) la tratament (de 80-90%), în schimb, tipurile 1b sau 4, răspund mai puțin (40-50%). Li se atribuie în plus rol epidemiologic și pentru predicția cronicizării. Tratamentul VHC se face cu IFN sau IFN + ribavirin. Factori predictivi favorabili pentru tratamentul cu IFN: ARN/VHC scăzut; titrul Ac-lor anti-C100-3 redus; absenţa leziunilor hepatice severe; TGP redus; subtipul 1a, 2, 3, 5. Răspuns slab: ciroză hepatică; GGT crescut; Fe seric peste 140 mg/dl; feritină serică > 250 mg/l; IgM seric > 250 mg/dl; Ac anti-nucleari (++); subtip 1b sau 4.