Insulina

1. Descriere generală

Insulina este un hormon produs de celulele beta ale pancreasului. Aceasta are un rol central în reglarea glicemiei, ajutând organismul să utilizeze și să stocheze glucoza provenită din alimentație.

După ingestia alimentelor, creșterea glicemiei stimulează celulele beta pancreatice să elibereze insulină în sânge. Insulina acționează asupra mai multor țesuturi, în special ficat, mușchi și țesut adipos, favorizând utilizarea glucozei de către celule pentru producerea de energie. În același timp, contribuie la stocarea excesului de glucoză sub formă de glicogen, mai ales la nivelul ficatului și mușchilor. De asemenea, influențează metabolismul grăsimilor și proteinelor.

Atunci când secreția de insulină este insuficientă sau când organismul nu răspunde eficient la acțiunea insulinei, glucoza se acumulează în sânge, determinând hiperglicemie. Aceste mecanisme sunt implicate în apariția diabetului zaharat:

• în diabetul zaharat de tip 1 predomină deficitul de insulină,
• în diabetul zaharat de tip 2 predomină insulinorezistența, la care se poate adăuga în timp scăderea secreției de insulină.

Dozarea insulinei nu este o analiză de screening pentru diabet. Diagnosticul diabetului zaharat se stabilește prin teste precum glicemia, hemoglobina glicozilată (HbA1c) sau testul de toleranță la glucoză, conform recomandării medicului.

Determinarea insulinei serice măsoară cantitatea de insulină prezentă în sânge la momentul recoltării. Analiza este utilă mai ales în evaluarea hipoglicemiilor, atunci când este necesar să se stabilească dacă nivelul scăzut al glicemiei este determinat de un exces de insulină. În acest context, insulina se interpretează împreună cu glicemia recoltată în același moment, peptidul C, proinsulina și, în anumite situații, testele pentru medicamente care stimulează secreția de insulină. Această asociere poate ajuta la diferențierea între hipoglicemia produsă de insulină administrată din exterior, hipoglicemia determinată de secreție crescută de insulină de către pancreas și alte cauze de hipoglicemie.

Insulina poate fi recomandată și pentru evaluarea insulinorezistenței, situație în care organismul produce insulină, dar celulele răspund mai puțin eficient la acțiunea acesteia. Insulinorezistența este frecvent asociată cu obezitatea, sindromul metabolic, prediabetul, diabetul zaharat de tip 2 și sindromul ovarian metabolic poliendocrin (cunoscut anterior ca sindromul ovarelor polichistice).

2. Indicații de testare

Determinarea insulinei poate fi recomandată pentru:

• Evaluarea insulinorezistenței, în asociere cu glicemia și alți parametri metabolici;
• Evaluarea pacienților cu obezitate, sindrom metabolic, prediabet sau risc cardiometabolic crescut;
• Evaluarea unor paciente cu sindromul ovarelor polichistice, în context clinic adecvat;
• Investigarea hipoglicemiilor documentate, mai ales atunci când se suspectează un exces de insulină;
• Suspiciune de hiperinsulinism endogen sau insulinom, o tumoră pancreatică rară care poate secreta insulină în exces;
• Diferențierea între hipoglicemia produsă de insulină administrată din exterior, hipoglicemia determinată de secreție crescută de insulină de către pancreas și hipoglicemia posibil indusă de medicamente care stimulează secreția de insulină, precum sulfonilureele sau glinidele;
• Evaluarea metabolismului glucidic în situații selectate, conform recomandării medicului.

3. Pregătire pacient și mod de recoltare

• Recoltarea se efectuează, de preferat, dimineața;
• Pentru determinarea insulinei à jeun, se recomandă repaus alimentar de aproximativ 8–12 ore, conform instrucțiunilor laboratorului;
• Este important ca glicemia să fie recoltată în același moment, deoarece interpretarea insulinei depinde de valoarea glucozei din sânge;
• În cazul investigării hipoglicemiilor, recoltarea este cel mai utilă dacă se efectuează în timpul episodului de hipoglicemie, împreună cu celelalte analize recomandate de medic;
• Pacientul trebuie să informeze medicul despre tratamentele utilizate, în special insulină, sulfoniluree, glinide, agoniști de receptor GLP-1, inhibitori DPP-4, corticosteroizi sau alte medicamente care pot influența glicemia;
• Tratamentul nu trebuie întrerupt fără recomandarea medicului;
• Se recomandă menționarea bolilor hepatice sau renale cunoscute, deoarece acestea pot influența metabolismul insulinei;
• Suplimentele cu biotină pot interfera cu anumite metode de laborator; pacientul trebuie să informeze medicul sau laboratorul dacă utilizează biotină.

4. Tipul probei recoltate: Sânge venos

5. Valori de referință

Valorile de referință pot varia în funcție de laborator, metoda utilizată, momentul recoltării și starea pacientului: à jeun, după masă sau în timpul unui test de stimulare.

Interval orientativ pentru insulină à jeun la adulți: aproximativ 2,6–24,9 µUI/mL.

Interpretarea rezultatului trebuie realizată prin raportare la intervalul de referință menționat pe buletinul de analiză.

Rezultatul trebuie corelat cu glicemia recoltată în același moment. O valoare a insulinei aparent „normală” poate fi neadecvat de mare dacă este prezentă hipoglicemie sau neadecvat de mică dacă este prezentă hiperglicemie.

6. Interpretare rezultate

Valori crescute

• Hiperinsulinism endogen;
• Insulinom sau alte cauze rare de secreție excesivă de insulină;
• Administrarea de insulină din exterior;
• Administrarea unor medicamente care stimulează secreția de insulină, precum sulfonilureele sau glinidele;
• Insulinorezistență;
• Diabet zaharat de tip 2, mai ales în stadii în care pancreasul încă produce insulină;
• Obezitate și sindrom metabolic;
• Sindromul ovarian metabolic poliendocrin (sindromul ovarelor polichistice), în anumite contexte clinice;
• Sarcină, în anumite situații fiziologice sau metabolice;
• Unele boli hepatice sau renale, care pot modifica metabolismul sau eliminarea insulinei.

O valoare crescută a insulinei în timpul unei hipoglicemii sugerează un efect insulinic neadecvat. Pentru diferențierea cauzei, rezultatul trebuie interpretat împreună cu peptidul C și alte investigații:

• Dacă insulina este crescută, iar peptidul C este scăzut sau suprimat, acest profil poate sugera administrarea de insulină din exterior.
• Dacă insulina și peptidul C sunt crescute în timpul hipoglicemiei, acest profil sugerează secreție endogenă crescută de insulină. Această situație poate apărea în insulinom sau după administrarea unor medicamente care stimulează secreția de insulină, precum sulfonilureele sau glinidele.
• O valoare crescută a insulinei asociată cu glicemie normală sau crescută poate sugera insulinorezistență, mai ales în context de obezitate, sindrom metabolic, prediabet sau diabet zaharat de tip 2.

Valori scăzute

• Diabet zaharat de tip 1;
• Diabet autoimun latent al adultului (LADA);
• Diabet zaharat de tip 2 avansat, cu epuizarea progresivă a celulelor beta pancreatice;
• Pancreatită cronică avansată, cu afectarea importantă a țesutului pancreatic;
• După îndepărtarea chirurgicală parțială sau totală a pancreasului;
• În timpul hipoglicemiilor neasociate excesului de insulină;
• În situații de aport alimentar foarte redus sau post prelungit.

O valoare scăzută a insulinei asociată cu glicemie crescută sugerează deficit important de insulină și poate indica afectarea severă a funcției celulelor beta pancreatice.

O valoare scăzută a insulinei în timpul hipoglicemiei sugerează că hipoglicemia nu este determinată de un exces de insulină. În acest caz, pot fi luate în considerare alte cauze, precum postul prelungit, consumul de alcool, boli hepatice severe, insuficiență suprarenaliană, sepsis sau alte afecțiuni severe, în funcție de contextul clinic.

7. Factori care pot influența rezultatul

• Valoarea glicemiei în momentul recoltării;
• Recoltarea à jeun, după masă sau în timpul unui test de stimulare;
• Administrarea de insulină;
• Administrarea de medicamente care stimulează secreția de insulină, precum sulfonilureele sau glinidele;
• Medicamente care pot influența glicemia sau sensibilitatea la insulină, precum corticosteroizii, unele antipsihotice, contraceptivele hormonale sau tratamentele pentru diabet;
• Greutatea corporală și gradul de insulinorezistență;
• Sarcina;
• Bolile hepatice, care pot influența metabolizarea insulinei;
• Bolile renale, care pot influența eliminarea insulinei și interpretarea rezultatelor asociate;
• Prezența anticorpilor anti-insulină;
• Stresul metabolic acut, infecțiile severe sau intervențiile chirurgicale recente;
• Episoadele recente de cetoacidoză diabetică sau alte urgențe hiperglicemice;
• Suplimentele cu biotină, care pot interfera cu unele metode imunologice de laborator;
• Variabilitatea metodei de laborator.

8. Analize complementare

• Glicemie – necesară pentru interpretarea corectă a insulinei;
• Peptid C – util pentru diferențierea între insulina produsă de pancreas și insulina administrată din exterior;
• Proinsulină – poate fi utilă în suspiciunea de insulinom sau alte forme de hiperinsulinism endogen;
• Screening pentru sulfoniluree/glinide – în hipoglicemii neexplicate, atunci când se suspectează ingestia acestor medicamente;
• Hemoglobină glicozilată (HbA1c) – pentru evaluarea controlului glicemic pe termen mediu;
• Test de toleranță la glucoză orală – pentru evaluarea metabolismului glucidic, la recomandarea medicului;
• Anticorpi anti-GAD – utili în evaluarea diabetului autoimun;
• Anticorpi anti-IA2, anti-ZnT8 și anticorpi anti-insulină – în evaluarea diabetului autoimun, în funcție de context;
• Beta-hidroxibutirat / corpi cetonici serici sau urinari – utili în evaluarea hipoglicemiilor și în suspiciunea de deficit sever de insulină sau cetoacidoză;
• Profil lipidic – util în evaluarea riscului cardiometabolic;
• Creatinină și eGFR – pentru evaluarea funcției renale;
• ALT, AST, GGT și bilirubină – pentru evaluarea funcției hepatice;
• Investigații imagistice pancreatice – în cazuri selectate, mai ales dacă se suspectează insulinom.