Pachet Indice HOMA (rezistenta la insulina)

Rezistența la insulină este definită ca starea în ale cărei condiții nivelurile de insulinemie eficiente la subiecții normali nu produc efectele biologice obișnuite.

Rezistența la insulină se manifestă îndeosebi la nivelul țesuturilor ce depind de acțiunea insulinei pentru transportul intracelular al glucozei: ficat, mușchi și țesut adipos. Efectele rezistenței la insulină sunt, însă, multiple, deoarece insulina exercită acțiuni fiziologice asupra metabolismului glucidic, lipidic și proteic, precum și asupra funcției endoteliale. Rezistența la insulină poate fi prezența la persoanele obeze, la cele care suferă de diabet zaharat și, de asemenea, poate apărea odată cu înaintarea în vârstă.

Mecanismele dezvoltării rezistenței la insulină sunt multifactoriale și implică alterări ale caii de metabolizare a insulinei, precum și a acizilor grași. Vârsta este asociată cu o creștere în greutate și a masei adipoase. Nu numai obezitatea abdominală este asociată cu hiperinsulinemie, ci și cea viscerală s-a observat că ar fi corelată de asemenea cu rezistență insulinica.

Rezistența la insulină a fost evidențiată precoce în cursul evoluției spre diabet zaharat de tip 2. Rezistența la insulină este prezența la 25% dintre indivizi, 8 în populația generală. Nu toți cei care au rezistență la insulină evoluează, însă, spre diabet zaharat. Între subiecții insulinorezistenti, cei care au un istoric familial pozitiv pentru diabet zaharat tip 2, având în special rude de gradul 1 afectate, prezintă un risc mult mai mare de a dezvolta diabetul pe parcursul vieții. Aceasta sugerează că, pe fondul rezistenței la insulină, diabetul apare la cei care, având un defect b-celular (posibil determinat genetic), pierd, cu timpul, capacitatea de a compensa rezistența la insulină, printr-o creștere suficient de mare a răspunsului insulinosecretor.

Rezistența la insulină este asociată cu o serie de factori de risc vascular, alcătuind împreună sindromul metabolic.

Conform ATP III (Adult Treatment Panel III),  diagnosticul sindromului metabolic este asigurat dacă sunt prezenți trei sau mai mulți dintre următorii cinci factori de risc:

• Obezitate abdominală: circumferința taliei >102 cm la bărbați și >88 cm la femei.
• Nivel al trigliceridelor serice >150 mg/dl
• Nivel al HDL-colesterolului seric <40 mg/dl la bărbați și < 50 mg/dl la femei
• Presiune arterială >=130/ >= 85 mm Hg
• Glicemia >= jeun >=110 mg/dl (în plasmă venoasă)

Sindromul metabolic este prezent încă din fazele preliminare precoce ale diabetului zaharat, fiind răspunzător de riscul vascular crescut cu mult înainte de faza clinic manifestă a bolii.

Gradul de insulinorezistența este calculat utilizând indicele HOMA-IR (homeostasis model assessment for insulin resistance după formulă: insulinemie bazală (mUI/l) x glicemie bazală (mg/dl)/ 405.

Recomandări pentru efectuare testului:

• Indice de masă corporală (BMI) > 28 kg/m²;
• Suspiciune de rezistență la insulină (sindrom metabolic, diabet de tip 2);
• Suspiciune de ovare polichistice, amenoree, infertilitate.